Legenda ultimului împarat - o parabola filozofica
Ion Parhon
Cu piesa Legenda ultimului împarat , pasim pe tarîmul parabolei filozofice si al unui tragi-comic în care se regasesc mari teme ale dramaturgiei universale. Daca, în acest sens, multi s-au grabit sa se refere la relatia shakespeariana dintre regele-clovn si bufonul întelept dar trist, unii critici au largit si mai mult aria similitudinilor, catre opera unor Alfred Jarry si Evgheni Svart, fara a-l ocoli nici pe Vasile Alecsandri.
Nimic daunator pe acest teren al speculatiilor, caci, daca ne gîndim si la raporturile despotului cu poporul ori la accentele comic-grotesti ce le dobîndeste în piesa imaginea totalitarismului (ceausist, dar nu numai ceausist), textul lui Valentin Nicolau se apropie si de verva vitriolanta a unor piese de Teodor Mazilu, ca Sarbatoare princiara , dupa cum în judecarea relatiei insului (rege, bufon sau om simplu) cu Dumnezeu putem deslusi binisor cîte ceva din întrebarile dramatice ale misticilor rusi sau din negatia existentialistilor. Mi-e teama, însa, ca mergînd pe aceasta cale, vom ajunge sa nedreptatim însasi piesa Legenda ultimului împarat , care, dincolo de livrescul ei evident, se înfatiseaza ca o lucrare de o indiscutabila autonomie a structurii si a semnificatiilor, oferind totodata regiei si interpretilor sansa unei împliniri scenice moderne si atractive.
Într-un decor aerisit, la sala Atelier purtînd numele lui Camil Petrescu, învaluit de lumini si populat de personaje în costume de un sugestiv contrast alb-negru sau alb-rosu, gîndite de Catalin Arbore, si discrete sugestii coregrafice concepute de Roxana Colceag, în acordurile muzicale inspirat alese tot de Alice Barb, regizoarea a pus accentul pe dinamica relatiilor dintre rege si bufon, pe dimensiunea tragicomica a maririi si decaderii în iluzie si în minciuna, ce defineste parabola dramaturgica a puterii. Nu lipsesc pacatele ivite din iubiri ilicite si o atractie carnala careia nici chiar un înalt slujitor al Bisericii nu-i face fata, vidul sufletesc si alienarea, dar mai ales raul ce profileaza si se perpetueaza ca o boala contagioasa si ereditara, nu numai la nivelul personajelor-simbol ale piesei, ci în zona fara deosebire a omului de pretutindeni, de unde si vibratia ontologica împreuna cu altitudinea intelectuala, deschizînd drumul textului spre universalitate.
Chiar daca, pe scena, "Mascariciul" este mereu prea trist, ca sa ne mai înfatiseze un bufon, iar regele-mascarici exagereaza în configurarea laturii exaltat-nevrotice a personajului, poate sub ispita unui recital ce risca sa supraliciteze disimularile în dauna trairilor autentice, ori sa amputeze nuantele de subtilitate ale textului, spectacolul aceasta izbuteste sa învinga dificultatile reale de vizualizare a ideilor si ne ofera nu putine clipe de performanta interpretativa. Înlauntrul lor putem recunoaste inteligenta si rafinamentul lui George Ivascu (Mascarciul), risipa de talent, vitalitatea si împletirea judicioasa între expresiile mimice si cele corporale la Claudiu Bleont (Majestatea Sa), conciziunea interpretarii semnate de Carmen Ionescu (Regina Mama) si pregnanta jocului Ilincai Goia (Curtezana), aceasta trebuind sa raspunda si unor solicitari în plan fizic, de dans, "gimnastica", plasticitate corporala în miscare. Nu trece neobservat efortul creionarii unor personaje importante din jurul împaratului, în care se desluseste experienta profesionala a unor actori cum sunt: Constantin Dinulescu (Sfetnicul), Mircea Albulescu (Generalul), Rodica Popescu Bitanescu (Bucatareasa) si Ion Lucian (Marele Preot). Fireste, meritele regiei sunt de prim-plan, de la alcatuirea distributiei si pîna la aplauzele publicului din finalul reprezentatiei.
(articol preluat din România Libera , 17 octombrie 2002)
|
